E o glumă, nu?

24 mai, Ora 17:38

Ora sinuciderii în masă

Ok, ziua asta a început cum nu se poate mai rău. Biix nu a venit la şcoală. La latină cu greu am scos un 6, după ce m-a văzut profa că sunt într-o stare de legumă, că n-am chef de nimic. La testul de geografie o să mă consider cea mai norocoasă cretină din lume dacă iau un 5. La trigonometrie nu m-a prins fără temă datorită lui Obb, care a tras de timp, vorbind cu profa despre minunăţiile pe care le învăţăm datorită dânsei. Normal că s-a simţit flatată. Cât despre algebră... a uitat că n-am notă la recapitulare, aşa că nu m-a ascultat.
În pauza dintre cele două ore de mate am discutat cu Obb. A zis că o să meargă cu mine la concert. Dacă aş reuşi să îl invit şi pe domnul X de la 8D... cică ascultă rock, deci s-ar putea să îi placă. Să vedem... Aerosmith o să ne electrizezeeee!!
Cum spuneam, Biix nu a dat pe la şcoală. Nu răspunde în continuare la telefon... aşa că o să trec pe la ea, poate mă primeşte. Îţi scriu mai târziu.
Sper că nu e supărată pe mine.

----------------------------------------------------

După vizita la Biix, ora 24:55

E în comă. Biix e în comă. I s-a spart un vas de sânge pe creier. Nu, nu poate fi adevărat... De ce tocmai Biix? Şi de ce în comă? Mi se taie respiraţia şi parcă mă înnec.
Am fost acasă la ea. M-a primit tatăl ei, cu o faţă palidă.
"Ce aţi păţit? Ce are Biix?" am întrebat imediat ce mi-a deschis uşa.
"E în spital."
"Cum aşa?!"
"E în comă..."
A fost momentul în care am simţit că leşin. şi what the fuck? nu mi-a zis nimeni! un weekend întreg! Am sunat-o imediat pe mama şi i-am zis să mă ducă la spital, să o văd. După 30 de minute am fost acolo. Am intrat imediat în salon, să văd cum se simte, dacă reacţionează.
Era conectată la nu ştiu câte aparate, care îi măsurau bătăile inimii, respiraţia... Pentru prima dată în viaţa mea, am simţit că o parte din mine e pe cale să moară.
M-am aşezat pe un scăunel, lângă patul ei. Părea că doarme. Nu am plâns, nu am schiţat niciun gest. Aveam o mutră inexpresivă. Mă simţeam ca un rahat şi... o,da, nu era o senzaţie necunoscută.
În fine.
Am stat lângă ea vreo 3 ore. N-am mâncat nimic, n-am băut nimic. Doar stăteam, o priveam şi din când în când ascultam ce îi zic doctorii mamei lui Biix; "o să-şi revină, doamnă... dar nu ştim sigur când", "nu putem face mai mult de atât. Depinde doar de ea.", "Nu vă pierdeţi speranţa, doamnă."

Minunat. Acum stau pe întuneric în camera mea, scriind într-un jurnal stupid, rupând foile ca o dementă, în surdină auzindu-se Ozzy Osbourne.